Adrian M. POPA

Singurul lucru care s-a schimbat in calendarul ultimilor 9 ani din viata unei mame este numele „celor de sus“, politicieni si capi de institutii, care i-au promis ca in curind va avea o casa. De atunci si pina „in curind“, mama si fiica ei, bolnava de encefalopatie, autism si epilepsie, dorm in acelasi pat, intr-o casa de copii din Gruia.

9 ani de asteptare in anticamera ignorantei

Gardul de sirma dintre casa si „acasa“

Mariana, privint spre o casa asa cum si ea si-ar fi dorit pentru Denisa

Pietrele cad gramada din causul remorcii, ca stafidele din palma unei gospodine. „Brutari“ dati, din cap pina-n picioare, prin faina varului, muncitorii le lopateaza si le presara peste un aluat gri, de ciment si apa. Adulmecat din bucataria din curtea de alaturi, mirosul de var si de ciment proaspat pare mai delicios decit cel al unui cozonac scos din cuptor.

O pereche de ochi observa din universul curtii de linga, dincolo de gardul firav din plasa de sirma ruginita, cum rasare, ca din pamint, casa unei familii. In jurul acestor ochi, o mina de fete ciripesc vesele, gasindu-si de lucru prin odai. Gardul de sirma desparte santierul unde se construieste cladirea pe care, in curind, o familie de clujeni instariti o vor numi „acasa“ de curtea unei case de copii numita, dupa cum sta scris pe placuta de la intrare, Asociatia Caritabila „Maria-Gabriel“.

Deinisa, captiva in labirintul de sticla al autismului

Casa de copii se gaseste in acel cartier al Clujului care, o data la 2 saptamini, freamata la lumina nocturnelor Stadionului „Dr. Constantin Radulescu“, pe una din strazile cu asfalt ros de vreme, care se intilneste la un moment dat cu alte sase, intr-o stea cu sapte colturi. In fata curtii, o femeie la vreo 50 si ceva de ani, care a asteptat o bucata de vreme sa plece muncitorii, sa nu-i incurce, culege pietre dintr-o gramada de prundis.

E atenta sa le aleaga doar pe „cele mai frumoase, cam de marimea unui ou“. Ca la piata, Mariana, pipaie, se uita, strimba din nas, admira, pune la loc, de parca nu ar fi pietre intr-o gramada, ci niste bibelouri din care le ia doar pe cele intregi. Intr-un final, dupa ce aduna suficiente, intra inapoi in curte si se asaza in foisorul de linga casa. Cu o bucata de sort vechi, inmuiata in apa dintr-un lighean de tabla, curata atent fiecare piatra. Intr-o plasa de rafie, sub bancuta din foisor, zace, deocamdata ignorata, o punga cu tuburi de acuarela si pensule de diferite marimi.

Acum cativa ani, Mariana traia de pe urma ingerasilor pictati pe piatra, vanduti.

Piatra luceste ca un ou de Paste in mina Marianei, dupa ce fost curatita bine-bine, ca sa poata fi pictata. Mingiierea pensulei pare sa o inmoaie si sa o incalzeasca. Fiecare strop de culoare o impodobeste cu cite o picatura de puritate si bucurie. Degetele batrine, murdare de acuarele, se misca cu migala, sub ochii atenti ai fetelor adunate in jurul femeii pentru a prinde cite ceva din aceasta indeletnicire.

Incetul cu incetul, detaliile se infiripa in micul tablou, unde apare un inger mic si blond, precum cei desenati in cartile sfinte pentru copii. Piatra e asezata cu grija intr-un stol de ingerasi, care, in curind, vor fi cu totii lacuiti pentru a prinde luciu si a se pastra mai bine culoarea. Incondeind sentimente in pietrele care altfel ar fi ajuns in fundatia casei ce se construieste in vecini, stolul de ingeri zimbeste de pe masa de scindura. Cindva Mariana picta pietre pentru ca ea si fiica sa sa supravietuiasca. Le vindea la marginea drumului celor care se induplecau sa le cumpere, alaturi de fete de masa atent cusute si tesute, tot de mina ei. Acum, in curtea casei, picteaza din obisnuinta si spre deliciul fetelor de acolo.

"Clujul are suflet", mesajul scris pe bratara cu silicon a tinerei din imagine, care locuiete si ea impreuna cu Mariana si Denisa

Intr-o cutie de pantrofi, pe noptiera din odaia in care Mariana locuieste impreuna cu Denisa, fiica ei, stau impachetate in cuvintele unor articole vechi, mai multe astfel de icoane pe piatra. Sub ele, o foaie de ziar, un articol ingalbenit de ani, scris de un ziarist la inceput de drum. Pe hirtia veche, drama ei se rezuma la citeva paragrafe, intr-un colt de „broad-sheet“: „Sacrificiu dincolo de limite – o mama si-a dedicat intreaga viata ingrijirii singurei sale fiice, handicapata de gradul I“.

O poza rece coloreaza trist rindurile: mama si fiica, stind in capete opuse ale unei dormeze, mama cu capul in pamint, tesind o fata de masa pe care urma sa o vinda pentru citiva zeci de lei, fiica, departe de mama ei – cum e departe de realitatea care o inconjoara –, la o virsta sugerata doar de trupul celor 16 ani pe care ii avea atunci.

Ingrosat in viata Marianei, negru precum in articolul de ziar, apare diagnosticul Denisei: encefalopatie cronica scheletara, epilepsie, intirziere mintala profunda si autism secundar. Articolul, spune mama, a fost scris in urma cu 9 ani.

9 ani de promisiuni

„Atunci, in urma cu vreo 9 ani de zile“, destainuie mama, „inca mai speram. Am toate actele de care am nevoie ca sa primesc o locuinta sociala. Si, totusi, nu am primit-o. Am apelat la Primarie, la presedintii Romaniei, citi au fost de atunci pina acum, chiar la baroneasa Nicholson“. Mariana povesteste cum singurul lucru care s-a schimbat in calendarul ultimilor 9 ani din viata ei este numele „celor de sus“, politicieni si capi de institutii, care i-au promis ca in curind va avea o casa.

De atunci si „pina in curind“ doarme, impreuna cu Denisa, in casa de copii din Gruia, unde lucreaza ca femeie de serviciu, asistenta, ingrijitoare si tot ce se poate face, iar din cind in cind asaza cite un suflet de acuarela pe cite o piatra, sub privirile incintate ale fetelor de la „Maria-Gabriel“. Sezind pe banca de scindura, in foisorul de linga casa, bate cu degetul aratator pe hirtia soioasa a articolului de ziar, in dreptul unei promisiuni: „Viceprimarul Clujului, Boros Janos, a precizat ca, desi femeia este inscrisa pe listele pentru locuinte, nu poate beneficia de o locuinta sociala. El promite ca va incerca sa faca o exceptie pentru a le gasi celor doua o casa“.

Bratara de silicon

In capatul curtii, printre rufele puse la uscat, citeva fete alearga prin iarba dupa un catelus. Mariana se intoarce catre ele, zimbeste si explica: „A nascut cateaua, in beciul casei care tocmai se construieste. A facut citiva pui si fetele nu s-au lasat pina nu m-au convins sa ii pastram. Ii hranim din mincarea noastra“. O tinara zvelta, cu parul negru, prins in coada, intra in hora, rupindu-se de povestea pietrelor pictate. Ride, in timp ce intoarce un ghem de blana neagra pe toate partile, tavalindu-l cu tandrete prin iarba.

Ghemul schiteaza un latrat firav si isi agata dintii de o bucata de cauciuc albastru care sta in jurul incheieturii miinii drepte a fetei. E o bucata de silicon pe care sta scris, in relief, cu vopsea rosie care da pe linga contururi: „Clujul are suflet“.

Labirintul Denisei

La 24 de ani, sub povara unui diagnostic necrutator, corpul Denisei tine captiva inocenta unei copile de 3 ani in labirintul de sticla al autismului. „In astfel de cazuri nu se poate vorbi de nici un fel de sentimente“, spun doctorii, insa Mariana simte altfel: dragostea de mama nu e ceva care sa fie trecut sub parafa unui medic.

Binecuvintare si blestem, sentimentele fata de fiica sa sint rasplatite de fiecare data cind Denisa isi mingiie burta pentru ca ii e foame si cind vine cu cana goala pentru a-si potoli setea, plutind ca o umbra printre zimbetele celorlalte tinere din casa de fete. Somnul Denisei e, insa, mai tot timpul spart de crizele de epilepsie. Tipa noaptea, in intunericul camerei de la etaj, in patul in care doarme impreuna cu mama ei. Dupa ce se calmeaza, sta in virful patului si geme, privind in jurul ei. O lume chinuita, fara copilarie, lipsita de zimbete. Isi da ochii peste cap si se leagana, scotind sunete stranii, guturale.