Adrian M. POPA

Atunci cind o mama isi numeste fiul tutore legal al celorlalti copii ai ei, idealurile si visele fiului tind sa devina, brusc, niste filme mute ce ruleaza difuz, undeva in fundalul vietii. Prea putini s-ar impovara la doar 20 de ani cu crucea de a fi pentru propriii frati ceea ce parintii lui nu au avut taria sa fie.

Frate, tata, mama

Vinzatorul de harti si bolidul

Pe partea cu Muzeul de Arta, in Piata Unirii, sclipitoare sub lumina calda a unui soare generos, o masina straina isi face loc catre parcarea din spatele bisericii. Trece lent prin fata unui barbat ofilit de ani si de tutun, care zace de obicei pe acolo, intr-un scaun cu rotile, incercind sa vinda harti celor carora nu-i par de-ai locului. Masina – condusa de un tip imbracat la patru ace, cu parul incarcat de gel si cu o pereche de ochelari de soare cit sa-i acopere jumatate fata – e parcata intr-unul din locurile cu taxator.

Dupa ce opreste, barbatul, la vreo 30 de ani, isi invita blonda sa iasa, dupa care coboara si el, ciocata dupa ciocata. Se face ca nu vede aparatul de taxat si, intrebat de insotitoare daca nu isi plateste parcarea, nepasator, ii raspunde: „Cit e amenda? Nu ma complic pentru citeva sute de lei“. Scoate cheia electrica si fara sa priveasca inapoi inchide masina peste umar.

Bolidul bipaie, in semn ca a inteles, semnalizeaza scurt din avarii si hiberneaza cuminte in asteptarea stapinului. Stapinul, cu companioana strins aproape, se pierde pentru citeva clipe prin multime, pentru a reaparea mai apoi pe o terasa cu vedere la Sfintul Mihail. Din spatele lor, dintr-un scaun pe roti, o voce guturala isi rage replica: „Ma, da’ rau o duce unii!“.

Citeva “sute de lei

Din furnicaraiul Pietei Unirii isi face aparitia un tinar de vreo 20 de ani, cu ochii verzi. Se opreste in fata masinii straine, o priveste vreme de citeva secunde, dupa care scoate un carnetel si incepe a scrie. Asaza hirtia atent, sub stergatoare, dupa care isi continua drumul, privind din cind in cind la aparatele de taxat si mai scriind pe cite o hirtie pe care sa o aseze pe parbriz.

Aflat spre sfirsitul programului de munca, dupa o vreme, trece strada si isi continua drumul catre Piata Mihai Viteazul. Pe acolo trece de obicei cind merge acasa, prin rogvaivul de fructe, ca de ceara, coapte, stivuite, al caror miros dulce imbie la a cumpara mai mult chiar decit urletele vinzatorilor. Citeodata se opreste pentru a cumpara citeva kilograme de cartofi. Inainteaza apoi, printre tarabe, prin dreapta unui faimos fast-food, ca mai apoi sa o ia la stinga, pe strada Constanta, pe linga Liceul „Balcescu“.

O curte interioara

Poarta imensa se urneste lenes, ca trezita din somn. Deschide calea catre o curte incadrata de ziduri inalte, perforata pe alocuri de ferestre mici, deschise. Atmosfera rece si faptul ca soarele se oboseste putine ore pe zi sa o lumineze picteaza imaginea unei fintini secate, cu pitici locuind in spatele peretilor, in incaperi inghesuite dupa firidele ale caror sticle inramate nu reflecta intr-atit cerul, cit tencuiala gri. Pe fundul acestui put, vegetatia a indraznit sa apara in citeva straturi sub forma unor buruieni ornamentale si flori mignone. Intrarea in casa scarii se face imediat dupa poarta, ocolind doua tomberoane de plastic.

Tinarul cu ochii verzi, insa, nu urca treptele, ci isi continua drumul pe poteca cimentata, inspre o incapere zugravita in alb, construita in capatul curtii. Locuieste acolo impreuna cu fratele de 7 ani si cu sora de 16, intr-o camera pe care municipalitatea a considerat-o „acceptabila“ pentru locuit si le-a oferit-o pe post de locuinta sociala. Din spusele lui, insa, casa lor a devenit acceptabila de putina vreme. „Inainte nu arata atit de bine. Am renovat-o noi, cu ajutorul celor de la Habitat“, povesteste tinarul, pe nume Robert.

„Acasa“

In camera care acum e vopsita in portocaliu locuiau pina nu de mult cinci oameni, pe linga Robert, fratiorul si sora lui. Mai era mama si inca un frate. In camera sint trei paturi, din care doua suprapuse. Robert doarme jos, pentru ca el se trezeste primul, sa faca de mincare sau sa spele vasele. „… de cind a plecat mama“. Deasupra doarme sora lui. In capat, cocotat intr-un pat lung cit e camera de lata, fixat la o inaltime suficienta cit sa se poata aseza sub el un birou pentru invatat, motaie Roland, mezinul familiei.

Are doar 7 ani, iar azi merge pentru prima oara la scoala. O sa se faca pompier cind creste mare. Nu pricepe foarte multe despre ceea ce s-a intimplat. Stie doar ca mama lui e plecata si ca le trimite bani din cind in cind. Robert intelege, insa, mai bine situatia si explica pe un ton calm cum „mama a plecat in primavara in Irlanda. M-a numit pe mine tutorele celorlalti. M-a chemat si pe mine acolo si am fost pentru 2 luni. Am avut de ales intre a ramine cu ea si sa ne ducem toti sau sa ma intorc, sa ramin cu Roland si cu sora-mea. M-am intors…“. Robert mai are un frate, care a plecat in Irlanda dupa ce el s-a intors. „Vinde ziare si cistiga cam 1.000 de euro pentru ce face“, povesteste tinarul, adaugind ca fratele lui a ales sa ramina acolo.

A 11-a porunca

Tinarul cu ochii verzi isi aminteste de Dublin, un oras din celalalt capat al continentului, in care fiecare apus aducea cu el o intunecime palida, care, de fiecare data, parea sa dureze o vesnicie. „Am lucrat cit am stat acolo. Am lucrat pe un santier. Eram eu si inca citiva romani si, practic, slujba noastra a fost sa indreptam terenul pe care urma sa se construiasca nu stiu ce cladire. Cit am stat in Irlanda, am indreptat pamint. Am cistigat destul de bine, dar nu am putut ramine. Ma gindeam la Roland si la ceilalti doi frati de acasa si nu puteam sa adorm. In Dublin, la mama, nu am putut sa inchid un ochi noaptea“, adauga el.

S-a hotarit atunci sa poarte pe umeri o cruce pe care putini de virsta lui s-ar fi incumetat sa o care. E tutorele fratilor sai, mama, tatal si fratele lor, si traieste dupa un decalog impus de soarta, in care si-a facut locul inca o porunca: sa fie pentru fratii lui ceea ce parintii nu au avut taria sa fie.

De atunci incepind, visele si idealurile proprii i se deruleaza in fundalul realitatii pe care o traieste sau in noptile al caror intuneric nu mai musca cu accent irlandez. In fiecare dimineata, Robert e cel care se trezeste primul pentru a merge la lucru. S-a angajat la serviciul parcari.

Cu banii pe care ii cistiga, cu cei pe care i-a adus din Irlanda si cu ce le mai trimite mama lor, vrea sa se inscrie la facultate, sa isi continue studiile. Trebuie doar sa mai astepte inca un an, pentru ca si-a picat BAC-ul la una dintre materii. „Am facut liceul in linia maghiara. Am picat la Maghiara, cu 4 si ceva, si atunci am zis ca pe Roland il inscriu neaparat la linia romana“, zimbeste ironic Robert.

Micul rege devine micul om

Lui Roland, virsta ii ofera inca imunitate in fata unor astfel de griji. Pina acum, in prag de scoala, universul copilariei sale s-a rezumat la curtea interioara, pe care imaginatia fara limite a copilului a transformat-o in nenumarate rinduri intr-o cetate de nepatruns, cu el rege, cocotat intr-un tron de scindura, pe salteaua moale, la adapostul unei plapume ce nu poate fi strapunsa de nici un rau din cite exista. In fiecare zi, inspecteaza cu ochi mari, de pe poteca cimentata, meterezele cetatii sale, strajuite de osteni negri si inaripati, care croncaie si dezerteaza de fiecare data, doar ca sa se intoarca la post exact la momentul potrivit.

Azi, prima zi de scoala e o noua aventura. Robert il va conduce pina in sala de clasa si il va aseza intr-una din banci. Robert va merge la sedintele cu parintii. El ii va semna carnetul de note si il va certa cind nu isi face temele. Iar fratele mai mare va observa, in acelasi timp, cum din ochii mari ai lui Roland incep sa dispara incetul cu incetul zinele, zmeii si vrajitoarele, cum meterezele vor deveni hornuri, iar ostasii se vor transforma in ciori, in vreme ce toate metaforele pe care le-a trait in copilarie vor deveni simple insiruiri de cuvinte… Iar mama lui va fi in Irlanda.